Mala Duba, Croatia

Stiti senzatia aceea de aer caldut care mangaie printr-o adiere puful de pe corp? Cam aceasta traire ma incearca amintindu-mi de inverzita plaja Mala Duba. Fara baruri sau restaurante, fara muzica, fara umbrele si lux. In frumusetea si puritatea salbaticiei, asa cum a fost lasata de indiferent cine! Crezul meu e mama natura si bunatatea ei revarsata in noi! Nimic pe lume nu poate sa ma linisteasca si sa imi priiasca mai mult ca o baie buna in orice forma de natura pura!

Ne-am plimbat cativa kilometrii stanga-dreapta de la cazarea principala aproape zilnic. E primul an cand reusim sa ne facem curaj pentru asta. Si Doamne: ce bine a fost!

Aceasta plaja e pe drumul de-a lungul coastei in directia Dubrovnik (din Makarska, unde am stat noi). Nu are vreun indicator special, singurul ajutor pe care il puteti primi pentru a o gasi e google maps. Noi am depasit-o si ne-am intors din drum.

Pe langa minunea de plaja am avut parte si de o minune de drum pana acolo! E un sarpe care urca spre munte, coboara spre mare si tot asa pe o raza de multi kilometrii. Oricat ai privi peisajul, inima vrea mai mult! E cea mai buna baterie externa pentru sufletul uman!

Serpisorul de asfalt e lasat in urma si odata abatuti de la drumul principal, am intrat intr-o padure tipica de conifere. Cu multe veverite si un pic de aer pentru zilele toride de august. Drumul se sfarseste in aceiasi padure cu o „parcare” (cu plata), iar ochiurile mari de un albastru infinit se intrazeresc printre pinii arborilor. E un tablou splendid locul in care copacii de un verde intens, marea albastra si cerul se intalnesc!

Pe acea plaja, intinsa ca si lungime, cu cate un om ici colo, scapi de orice gand sumbru, uiti de Covid si de toate relele din lume.

Intr-o margine a limbii de pamant, la umbra de verde, rasareau colorate cateva corturi. Terapie mai buna nu poate sa fie!

E o ruptura de civilizatie. Incerc sa descriu in cuvinte sentimentele traite atunci si pe care nu cred ca sufletul are cum sa le uite. A fost ca o eliberare de tot ce doare. Ca o asigurare ca exista locuri virgine care ne transforma in copilul proaspat iesit din pantecele mamei, indiferent de varsta pe care o avem. Ca o certitudine ca natura poate sa ne ofere mai mult decat am avea nevoie.

Am sarit de zeci de ori de pe stancile inaltate de la tarm, exact ca un copil si nu ma puteam satura.

Am pornit in larg sa exploram imprejurimile cu un Sup (placa plutitoare, cum ii spun eu) toti trei. M-am rasturnat de pe ea de cateva ori in incearcarea de a-mi tine echilibru si intr-un final am reusit.

E un loc al sufletului meu. Daca treceti prin zona, incercati sa nu il ratati: merita din plin!